Relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional şi petrolul din Marea Neagră (1968-1987)
În şedinţa din 18 august 1989 a Comitetului Politic Executiv s-a discutat despre o notă întocmită de Ion Păţan în aceeaşi zi, referitoare la participarea reprezentanţilor României la reuniunile anuale ale Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ministrul Finanţelor îl informa pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că, în luna septembrie 1989, urmau să se desfăşoare la Washington reuniunile anuale ale Grupului celor 24 (organ al Grupului celor 77 pentru probleme monetare şi politici financiare ale ţărilor în curs de dezvoltare), Comitetului Interimar al Fondului Monetar Internaţional, Comitetului Dezvoltării al F.M.I. şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, precum şi Consiliului Guvernatorilor F.M.I. şi B.I.R.D. Pe 23 septembrie 1989 urma să aibă loc la Washington şi reuniunea miniştrilor de finanţe ai Grupei de ţări din care făcea parte şi România (Olanda, Cipru, Israel şi Iugoslavia). În documentul menţionat, Ion Păţan a precizat problemele principale aflate pe ordinea de zi a reuniunilor respective:
– Situaţia economică mondială şi coordonarea internaţională a politicilor economice;
– Situaţia şi strategia privind datoria externă;
– Probleme legate de ajustarea structurală;
– Situaţia şi perspectivele ţărilor cel mai greu îndatorate;
– Sprijinul Băncii Mondiale pentru Mediul Înconjurător;
– trei rapoarte ale F.M.I. (Limitele accesului la Fondurile F.M.I. în 1989; Cea de-a noua revizuire generală a cotelor F.M.I.; Efectuarea unei noi alocări de Drepturi Speciale de Tragere);
– trei rapoarte ale B.I.R.D. (Stadiul negocierilor privind cea de-a noua reconstituire a capitalului Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare; Tendinţe în transferul real de resurse; Evoluţiile actuale în comerţul internaţional). [i]
În şedinţa Comitetului Politic Executiv din 18 august 1989, Elena Ceauşescu a avut brusc o poziţie agresivă faţă de F.M.I., B.I.R.D., Ion Păţan şi Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe. Ea a declarat că „ar trebui, cu această ocazie (reuniunile ce urmau să aibă loc la Washington – nota P. Opriş), să clarificăm o serie de probleme pe care le avem cu ei. Avem destule probleme cu aceste organisme, care trebuie clarificate, pentru că noi avem şi aur acolo. Voi nu aţi prezentat totul (subl.n.)”[ii]. Astfel, Elena Ceauşescu s-a amestecat în discuţia dintre soţul său, Ion Păţan şi Ioan Totu, fără să înţeleagă despre ce era vorba. În acea notă s-a solicitat doar un acord al lui Nicolae Ceauşescu, pentru a le informa pe gazdele reuniunilor de la Washington în legătură cu numărul de membri ai delegaţiei române care urmau să ajungă în SUA. Transportul, cazarea şi diurnele se plăteau de organizatori, nu de România. În plus, din motive de securitate, aceştia se interesau din timp de componenţa delegaţiilor care urmau să sosească la Washington DC.
Nicolae Ceauşescu a aprobat participarea lui Ion Păţan, însoţit de două persoane, precum şi de un număr redus de experţi la reuniunile de la Washington din luna septembrie 1989.
Colaborarea României cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost iniţiată în anul 1968. La acea vreme, Nicolae Ceauşescu era interesat să obţină sprijin financiar internaţional (în special credite cu dobânzi preferenţiale) pentru dezvoltarea accelerată a economiei. În acest scop, în perioada 3-7 iunie 1968 s-au desfăşurat la Bucureşti discuţii neoficiale cu L.A. Whittome (director pentru Europa al F.M.I.) şi L. Rist (consilier al preşedintelui B.I.R.D.). Cei doi oaspeţi au comunicat „o serie de detalii cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru aderarea la F.M.I. şi B.I.R.D., obligaţiile şi drepturile membrilor acestor instituţii, procedura de urmat în cazul unei eventuale aderări a ţării noastre etc.”[iii]. După finalizarea vizitei, reprezentanţii Ministerului de Externe, Ministerului de Finanţe şi Băncii Naţionale a României au elaborat un document comun, în care au fost prezentate avantajele aderării României la cele două instituţii financiare.
O lună mai târziu, Nicolae Ceauşescu a purtat o discuţie cu Robert McNamara – preşedintele Băncii Mondiale (1968-1981) şi fost secretar al Apărării al Statelor Unite ale Americii (Bucureşti, 4 iulie 1968).[iv]
Convorbirile neoficiale dintre cele două părţi s-au întrerupt după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acea operaţiune, executată sub coordonarea Moscovei, a fost criticată public de Nicolae Ceauşescu în dimineaţa zilei de 21 august 1968, iar acest lucru a tensionat relaţiile cu celelalte state membre ale alianţei (fără Albania).
Criza politico-militară gravă din Cehoslovacia nu a avut nici o legătură cu proiectele de cercetare de la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Deşi în România s-au vehiculat în mod frecvent zvonuri despre existenţa unui aparat special cu laser, care ar fi fost utilizat de militarii români pentru topirea sau distrugerea unor tancuri sovietice (care ar fi încercat să treacă Prutul imediat după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare sovietice, poloneze, ungare, est-germane şi bulgare), nu există nici o dovadă că evenimentul respectiv ar fi avut loc. În schimb, se cunoaşte că în anul 1968 a fost realizat şi pus în funcţiune la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti primul laser cu mediu activ solid din România – în cadrul Laboratorului „Metode optice în fizica nucleară”, condus de profesorul Ion Agârbiceanu, membru al Academiei Române. La proiectul respectiv au lucrat fizicienii Ionel Valentin Vlad (viitor preşedinte al Academiei Române, 2014-2017) şi G. Nemeş.
Pentru a evita o agravare a situaţiei din blocul comunist, Nicolae Ceauşescu a amânat adoptarea unor hotărâri care puteau fi interpretate ca afronturi la adresa Moscovei. Astfel, în şedinţa din 2 septembrie 1968 a Prezidiului Permanent s-a hotărât „să se amâne discutarea propunerilor referitoare la condiţiile unei eventuale aderări a R. S. România la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (subl.n.)”[v]. Discuţiile dintre cele trei părţi au fost reluate în anul 1969 şi, după mai multe runde de negocieri, România a aderat la cele două organizaţii financiare internaţionale (9 decembrie 1972).
După încheierea negocierilor cu F.M.I. şi B.I.R.D., credibilitatea lui Nicolae Ceauşescu pe plan extern a crescut şi conjunctura respectivă a permis liderului P.C.R. să acţioneze pentru a dezvolta accelerat economia românească. De exemplu, în vara anului 1973, Nicolae Ceauşescu a iniţiat desfăşurarea unor tratative preliminare cu 16 companii petroliere străine pentru exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră. La sfârşitul aceluiaşi an, Bujor Almăşan (ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei), a trimis o notă la Cancelaria C.C. al P.C.R., în care s-a referit pe larg la stadiul negocierilor dintre statul român şi companiile străine.
Pe baza acelui document, Vasile Pungan (consilierul lui Nicolae Ceauşescu, apoi, la începutul anilor ’80, ministru al Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale) a întocmit la 25 decembrie 1973 o sinteză intitulată „Notă cu privire la explorarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol din platforma continentală românească a Mării Negre în cooperare cu firme străine”. Noul document a fost analizat împreună cu nota lui Bujor Almăşan în şedinţa din 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări.
Firmele implicate în acel moment în tratativele cu România erau următoarele: Gulf Oil Corporation, Marathon International Oil Company, South East Asia Oil Gas Co and Associates, Shell International Petroleum Company Ltd, Texas Pacific Oil Company, American Oil Company (AMOCO) – Standard Oil Company (Indiana), Esso Exploration Inc, Cities Service International, Zapata Corporation, Whitestone International (toate fiind companii americane), Koyo International (Japonia), British Petroleum (Marea Britanie), Saga Petroleum A.S. (Norvegia), Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine (Franţa), Canadian Industrial Gas and Oil (Canada) şi DEMINEX (Republica Federală Germania).
În documentul întocmit în anul 1973 de ministrul Bujor Almăşan s-a precizat că tratativele cu cele 16 firme au avut loc în iulie-noiembrie 1973 şi, în cursul lor, reprezentanţii României au prezentat „informări cu totul generale privind geologia părţii de răsărit a ţării noastre, precum şi a platformei continentale româneşti a Mării Negre. Totodată, au fost arătate volumele de lucrări de cercetare geologică executate şi principiile de bază avute în vedere de partea română pentru cooperarea cu firme străine la explorarea şi, în caz de succes, la exploatarea zăcămintelor de petrol din zona românească a Mării Negre”[vi]. În acelaşi document s-au menţionat toate condiţiile României, discutate cu firmele străine, pentru explorarea şi exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră, astfel:
„- partenerul străin preia în întregime riscul explorărilor, sumele cheltuite putând fi recuperate numai dacă se descoperă zăcăminte de petrol, economic exploatabile;
– lucrările seismice şi de altă natură executate de partea română vor fi plătite de partenerul străin, la semnarea contractului, pe bază de preţuri mondiale;
– la efectuarea lucrărilor de explorare şi exploatare, partea română va avea prioritate pentru prestări de servicii şi livrări de utilaje şi materiale, în condiţii de egalitate cu alţi furnizori, cu plata imediată în valută liberă;
– în cazul descoperirii unor zăcăminte de ţiţei exploatabile economic, partenerul străin va finanţa toate investiţiile necesare punerii lor în producţie;
– sumele investite de partenerul străin vor fi considerate credite acordate părţii române, recuperarea lor făcându-se într-o perioadă ce se va conveni (în jur de 10 ani), dintr-o cotă din producţia de ţiţei, valorificată la preţul pieţii;
– restul producţiei de ţiţei va fi împărţit între partea română (în contul taxelor şi impozitelor) şi partenerul străin (în contul compensării riscurilor de explorare şi ca dobândă la capitalul investit);
– partea română va avea prioritate la cumpărarea, la preţul pieţii, a ţiţeiului cuvenit partenerului, dacă acesta îl oferă spre vânzare;
– partea română va fi proprietara exclusivă a rezervelor descoperite, a ţiţeiului produs şi a tuturor bunurilor fixe (sonde, inclusiv echipament, platforme şi instalaţii de producţie, conducte, rezervoare etc.);
– partenerul străin va participa, în cadrul unei societăţi mixte, la construirea şi exploatarea unei rafinării în Dobrogea, care va prelucra ţiţeiul produs în cadrul cooperării şi din alte surse”[vii].
Trei dintre firmele cu care reprezentanţii români au purtat discuţii în anul 1973 (Gulf Oil Corporation, DEMINEX, Saga Petroleum A.S.) au propus cote de împărţire a producţiei din Marea Neagră „similare celor practicate în Indonezia, în contractele încheiate până în 1970”[viii], adică „40-50% pentru recuperarea investiţiilor şi a cheltuielilor de extracţie, 10-20% (pe timp de 10-20 ani) pentru compensarea riscului şi a dobânzilor la credite (subl.n.)”[ix].
Deoarece specialiştii români au desfăşurat până la sfârşitul anului 1973 lucrări de prospecţiuni seismice, în scopul descoperirii unor condiţii structurale favorabile acumulărilor de petrol, Bujor Almăşan a propus lui Nicolae Ceauşescu să fie verificată existenţa condiţiilor respective prin „executarea, într-o primă fază, a cinci sonde de cercetare geologică, cu adâncime medie de circa 4000 metri”[x]. Costurile lucrărilor efectuate până în acel moment, precum şi cele necesare pentru sondele de cercetare erau estimate la aproximativ 25 milioane de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane).
Totodată, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei a precizat în nota menţionată, astfel:
„În cazul unor rezultate favorabile, lucrările de cercetare vor trebui extinse, concomitent cu punerea în producţie a zăcămintelor descoperite, ale căror rezerve recuperabile, pe baza gradului actual de cunoaştere, pot fi evaluate la 20-50 milioane tone. În aceste condiţii, pentru punerea lor în exploatare (foraj sonde, instalaţii [de] producţie şi transport etc.) ar fi necesare investiţii de ordinul a 100-200 milioane dolari.
Primele lucrări de foraj ar putea începe, cu forţe proprii, în anul 1976, când M.I.C.M.G. va termina construcţia platformei de foraj marin.
În cazul unor rezultate pozitive, primele platforme de foraj pentru exploatare, construite în ţară, ar putea intra în funcţiune numai după 1980, iar exploatarea propriu-zisă a petrolului nu ar începe înainte de 1983.
Având în vedere lipsa noastră de experienţă în acest domeniu, pentru asimilarea în ţară a platformei de foraj de exploatare şi a tuturor instalaţiilor şi echipamentelor de producţie şi transport, ar fi necesară achiziţionarea de licenţe şi importuri de completare, care implică un efort important în valută liberă.
În cazul unei cooperări cu o firmă străină cu experienţă, riscul cercetărilor geologice şi întregul efort financiar sunt preluate de aceasta, iar dezvoltarea cercetării şi punerea în producţie a unor eventuale zăcăminte se vor putea reduce la aproximativ jumătate din timp.
Aspectele care apar mai puţin favorabile, în cadrul unei astfel de cooperări, sunt acordarea unei cote din producţia de ţiţei pentru compensarea riscului, rambursarea creditelor în ţiţei şi reducerea valorii prestaţiilor părţii române, ţinând seama că platforma noastră de foraj nu va putea intra în funcţiune decât în anul 1976, iar platforma de foraj exploatare, după 1980.
În scopul punerii în valoare a potenţialului petrolier al platformei continentale româneşti a Mării Negre într-un termen scurt şi fără eforturi financiare, în special valută liberă, propunem continuarea tratativelor cu cele cinci firme selecţionate în vederea obţinerii unor clauze contractuale cât mai avantajoase, în funcţie de actuala conjunctură a pieţii ţiţeiului, în special cu privire la reducerea cotelor din producţia de ţiţei, care urmează a fi preluate de partener în contul recuperării investiţiilor, a riscului şi a dobânzilor la credite (subl.n.)”[xi].
La şedinţa din 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări, Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerile lui Bujor Almăşan şi Vasile Păţan privind continuarea tratativelor cu companiile petroliere Gulf Oil Corporation, Cities Service International, Saga Petroleum A.S., Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine şi DEMINEX. Cu acel prilej, liderul P.C.R. a susţinut ideea ca statul român să coopereze cu firmele străine, dar să nu se cedeze acestora mai mult de 50% din petrolul extras de pe platforma continentală românească a Mării Negre.
„Să nu depăşim 50% din petrol – a declarat Nicolae Ceauşescu. Tot ceea ce este mai mult de 50% din petrol, să nu fim de acord. Pe această cale să mergem. Între timp, să trimitem ceva oameni să lucreze pe diferite platforme […] Să trimitem şi ingineri să lucreze acolo. Să luăm măsuri să pregătim oameni, să se reglementeze repede ce am discutat data trecută; să se urmărească toate aceste acţiuni, să nu fie lăsate aşa (subl.n.)”[xii].
Previziunile menţionate în documentele din 1973 s-au adeverit în anii următori. La 9 noiembrie 1975 a fost lansată la apă, la Galaţi, prima platformă românească de foraj marin, denumită „Gloria”. După un an a început activitatea de foraj cu instalaţia respectivă, la o distanţă de 72 de mile marine în largul Mării Negre, la o adâncime a apei de 90 de metri (16 septembrie 1976). Ulterior, tot la şantierul naval de la Galaţi, au fost realizate instalaţiile „Orizont”, „Prometeu”, „Fortuna”, „Atlas”, „Jupiter” şi „Saturn”, iar la 7 mai 1987 a avut loc prima extracţie oficială de petrol dintr-un zăcământ existent pe platforma continentală românească a Mării Negre, acesta fiind exploatat de societatea „Petromar” din Constanţa.[xiii]
NOTE_________________
i# Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 56/1989, f. 71.
ii# Ibidem, f. 17.
iii# Ibidem, dosar nr. 142/1968, f. 77.
iv# Vasile Buga, România şi conflictul americano-vietnamez, 1966-1975, în România: Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coordonator: ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 298.
v# A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 142/1968, f. 3-4.
vi# Ibidem, dosar nr. 194/1973 (vol. II), f. 76.
vii# Ibidem, f. 77-78. Bujor Almăşan se referea la viitoarea rafinărie de la Midia-Năvodari, unde urmau să fie prelucrate, în principal, cantităţi mari de petrol iranian.
viii# Ibidem, f. 79.
ix# Ibidem, f. 72.
x# Ibidem, f. 80.
xi# Ibidem, f. 80-81.
xii# Ibidem, dosar nr. 193/1973, f. 48.
xiii# Potrivit ştirilor apărute în mass-media, S.C. „Petromar” Constanţa şi-a redus în cursul anului 2008, în mod semnificativ, extracţia de petrol din blocul „Histria”, care cuprindea zăcămintele „Lebăda Est”, „Lebăda Vest”, „Sinoe” şi „Pescăruş”, de la 1500 tone pe zi (în anii 1997-1998) la peste 800 de tone (în 2008), ca urmare a epuizării resurselor existente în acele zăcăminte. Totodată, în aceeaşi zonă a crescut cantitatea de gaze naturale extrasă, iar până în decembrie 2008 „Petromar” urma să înceapă activitatea de exploatare în dreptul reperului Gura Portiţei, la blocul de petrol „Neptun” (zăcământul „IV Delta”), sperând să obţină din acea zonă 200-400 de tone de combustibil pe zi. Specialiştii estimau că societatea constănţeană urma să atingă un nivel constant de producţie zilnică de 1000-1200 de tone de petrol, fapt ce permite menţinerea unei producţii anuale de peste 10 milioane de barili de ţiţei echivalent.
Petre Opris
23 iulie 2018
Foto: Diether Endlicher/AP Photo