Autor: Andrei Mihail, istoric
Prin acest articol, mă voi apleca asupra relației dintre comunism și ideea suveranității naționale.
Consider că un asemenea demers este necesar în contextul actual, dat fiind că de multă vreme, atât filistinii de stânga, cât și cei de dreapta, denaturează în fel și chip concepția despre suveranitate a marxism-leninismului. Dacă filistinii stângiști (troțkiști, anarhiști, socialiști utopici, apologeții Școlii de la Frankfurt) resping orice referire la patriotism, suveranism, specific național drept „fascism”, filistinii de dreapta echivalează comunismul cu globalismul, cu antipatriotismul (antiromânismul), cu negarea specificului cultural și a suveranității naționale. Ai zice că aceștia din urmă văd comunismul doar prin prisma idealismului inept al primilor!
Ambele reprezentări sunt greșite și nu au nici cea mai vagă legătură cu adevărul istoric. Din nefericire, acestea au fost destul de eficiente, iar acum, din pricina lor, o bună parte a clasei muncitoare, care nutrește sentimente patriotice, are reticențe față de marxism și chiar față de stânga în general și se îndreaptă tot mai mult către formațiunile de extremă dreapta, cu toate că, pentru formațiunile respective, naționalismul este doar o estetică, în spatele căreia ele servesc în continuare interesele hegemoniei.
Trebuie menționat de la început că marxismul nu este, prin definiție, unilateral, metafizic, precum sunt doctrinele care i se opun. Fiind bazat pe materialismul dialectic și materialismul istoric, marxismul nu poate să ignore importanța condițiilor naționale date în procesul revoluționar de transformare a unei societăți.
Pentru acest fapt, comuniștii s-au opus atât în dezbaterile teoretice, cât și în practica politică, tendințelor internaționaliste utopiste, la fel cum s-au opus și naționalismului șovin și etnocentrist, de tip burghez.
Marx, Engels și, mai cu seamă, Lenin și Stalin s-au aplecat îndelung asupra chestiunii naționale, ultimii doi lăsând foarte multe cărți și articole pe această temă.
Karl Marx, în faimosul său eseu Critica programului de la Gotha, susținea că organizarea clasei muncitoare trebuie să plece de la nivel național:
„Este absolut evident că, pentru a putea lupta, clasa muncitoare trebuie să se organizeze acasă ca o clasă și că propria țară este arena imediată a luptei sale – în măsura în care lupta sa de clasă este națională, nu în substanță, ci, așa cum spune Manifestul Comunist, „în formă”.”
Departe de a înțelege naționalismul într-un mod unilateral și a-l respinge, marxismul putea distinge că acesta putea avea, în diferite contexte, și valențe pozitive, revoluționare, după cum arată și Engels când se referă, într-un discurs, la revoluția poloneză:
Nu este nicidecum o contradicție faptul că partidul muncitoresc internațional tinde spre crearea națiunii poloneze. Dimpotrivă; numai după ce Polonia își va recâștiga independența, numai după ce va fi capabilă să se guverneze din nou ca popor liber, numai atunci poate reîncepe dezvoltarea sa interioară și poate coopera ca forță independentă la transformarea socială a Europei. Atâta timp cât viața independentă a unei națiuni este suprimată de un cuceritor străin, ea își îndreaptă inevitabil toată puterea, toate eforturile și toată energia împotriva inamicului extern; prin urmare, în acest timp, viața sa interioară rămâne paralizată; este incapabilă să lucreze pentru emanciparea socială. Irlanda (aflată sub stăpânire britanică pe atunci) și Rusia sub stăpânire mongolă oferă o dovadă izbitoare în acest sens.
O asemenea distincție este făcută și de Lenin, în articolul Despre mândria națională a velicorușilor, în care susține că proletariatul rus trebuie să se mândrească cu limba lui și cu istoria revoluționară a poporului și să-și bazeze lupta împotriva asupririi țariste și a capitaliștilor tocmai pe acestea:
„Ne este oare străin nouă, proletarilor velicoruși cu conștiință de clasă, sentimentul de mândrie națională? Cu siguranță nu! Ne iubim limba și țara și facem tot posibilul să ridicăm masele ei muncitoare (adică nouă zecimi din populația ei) la nivelul unei conștiințe democratice și socialiste. Pentru noi este cel mai dureros să vedem și să simțim abuzurile, opresiunea și umilința pe care le suferă frumoasa noastră țară din mâna măcelarilor țarului, a nobililor și a capitaliștilor. Ne mândrim cu rezistența la aceste samavolnicii ridicată din mijlocul nostru, din partea velicorușilor; în mijlocul lor au apărut Radișcev, decembriștii și revoluționarii din anii șaptezeci; cu clasa muncitoare velicorusă care a creat, în 1905, un puternic partid revoluționar al maselor și cu țărănimea rusă care a început să se îndrepte spre democrație și să înceapă să răstoarne clerul și moșierii.”
Emanciparea națională reală era posibilă doar prin eliberarea națiunilor de sub hegemonia burgheziei, prin revoluția proletară, după cum susținea Lenin în 1915, într-un articol critic la adresa menșevicilor, intitulat Südekum-ii ruși (Русские Зюдекумы):
„În realitate, tocmai patriile burgheze sunt cele care distrug, mutilează, rup și paralizează „legătura vie” a muncitorului german cu pământul german, creând astfel o „legătură” între sclav și stăpânul său. În realitate, numai distrugerea patriilor burgheze poate reda muncitorilor din toate țările o „legătură cu pământul”, libertatea de a vorbi limba maternă, o bucată de pâine și beneficiile culturii.”
Nu trebuie să uităm că printre primele acte ale bolșevicilor lui Lenin, de după victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917, a fost anularea datoriilor externe ale Rusiei, contractate sub regimul țarist, spre disperarea bancherilor francezi, britanici și americani, eliberând astfel poporul de sub robia creditorilor. Nu este deloc surprinzător că armatele acestor trei state au invadat Rusia sovietică la scurt timp după această decizie revoluționară a noii puteri bolșevice.
Tot bolșevicii lui Lenin au fost cei care au retras Rusia din Primul Război Mondial, care era un conflict păgubos, nepopular și lipsit de importanță reală pentru interesele poporului rus, având importanță pentru interesele creditorilor și ale elitelor financiar-militare țariste.
Lenin și Stalin, care a devenit atunci comisar pentru problemele naționalităților, au dezvoltat și au promovat conceptul autodeterminării naționale cu scopul de a rezolva stringentele probleme naționale. Integrând autodeterminarea națională în platforma bolșevică, ei au reușit să atragă susținerea multor popoare care au fost afectate de politicile de asimilare din perioada țaristă.
Ulterior, după victoria Revoluției Socialiste din Octombrie 1917 și a Armatei Roșii în Războiul Civil, în timpul procesului de construcție a socialismului în URSS, Stalin a dezvoltat teoria socialismului într-o singură țară.
Trebuie menționat că teoriei lui Stalin i se opunea opoziția de stânga a lui Troțki, care, ignorând înapoierea economiei sovietice, fragilitatea statului sovietic și contextul internațional volatil, marcat de ascensiunea fascismului, susținea că mai oportună ar fi extinderea revoluției socialiste, nu consolidarea internă a acesteia.
Ideea stalinistă despre raportarea comuniștilor la națiune preia dialectica formă–conținut dezvoltată de Karl Marx în Critica programului de la Gotha – comunismul trebuie să fie național în formă, dar internațional în conținut.
Despre apărarea patriei sovietice, Stalin spunea următoarele în anul 1931:
„Nu am avut o patrie în trecut și nici nu am fi putut avea una, dar acum, că am răsturnat capitalismul și puterea este în mâinile noastre, în mâinile poporului, avem o patrie și trebuie să-i apărăm independența.”
Datorită abordării lui Stalin, comuniștii au reușit să transforme rapid o economie semi-feudală într-una industrială, modernă, iar acest lucru a fost atestat clar prin victoria totală repurtată de sovietici împotriva Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1945.
Foarte relevantă este și propaganda sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a făcut apel atât la spiritul bolșevic din timpul revoluției și al războiului civil, cât și la naționalismul rus. Figuri istorice precum Aleksandr Nevski, Ivan cel Groaznic, Kutuzov și Suvorov au fost puse în valoare ca efigii ale luptei pentru suveranitate a poporului rus.
O altă contribuție teoretică foarte valoroasă a fost adusă și de Mao Zedong. Mao este recunoscut pentru meritul de a adapta cu succes teoria marxist-leninistă la specificul societății chineze, iar de aceea opiniile lui ne sunt foarte folositoare.
Avem aici un exemplu relevant al concepției lui Mao în privința raportării comuniștilor la patriotism, din perioada războiului anti-japonez:
„Poate un comunist, care este internaționalist, să fie în același timp și patriot? Noi susținem că el nu numai că poate fi, ci și trebuie să fie. Conținutul specific al patriotismului este determinat de condițiile istorice. Există „patriotismul” agresorilor japonezi și al lui Hitler și există patriotismul nostru. […] Cazul Chinei, însă, este diferit, deoarece China este victima agresiunii. Prin urmare, comuniștii chinezi trebuie să combine patriotismul cu internaționalismul. Suntem în același timp internaționaliști și patrioți, iar sloganul nostru este: „Luptați pentru a apăra patria împotriva agresorilor”. Pentru noi, defetismul este o crimă, iar a lupta pentru victorie în Războiul de Rezistență este o datorie inevitabilă. Căci numai luptând pentru apărarea patriei putem învinge agresorii și realiza eliberarea națională. Și numai prin realizarea eliberării naționale va fi posibil ca proletariatul și ceilalți oameni ai muncii să își realizeze propria emancipare. Victoria Chinei și înfrângerea imperialiștilor invadatori vor ajuta popoarele altor țări. Astfel, în războaiele de eliberare națională, patriotismul este internaționalism aplicat.”
Ulterior, îmbinarea patriotismului chinez cu marxism-leninismul s-a dovedit fructuoasă pentru comuniștii chinezi, care au reușit să mobilizeze în jurul lor mari mase populare și să câștige războiul civil împotriva Guomindang-ului.
Pe baza concepțiilor lui Mao, succesorii acestuia, de la Deng Xiaoping la Xi Jinping, au susținut teoria construirii socialismului cu specific chinezesc, teorie care a salvat Republica Populară Chineză de la o soartă similară URSS-ului lui Gorbaciov și a ajutat la declanșarea unui proces de dezvoltare fără precedent în istoria omenirii, în urma căruia China a devenit prima putere mondială.
Este destul de cunoscut că și în România regimul socialist a avut un caracter suveranist. Atât Nicolae Ceaușescu, cât și Gheorghiu-Dej au urmat o linie politică național-comunistă, suveranistă, atât în relațiile cu Occidentul, dar mai cu seamă în cele cu URSS (Declarația din aprilie 1964, discursul lui Ceaușescu împotriva invaziei Cehoslovaciei din august 1968).
Pe plan cultural, în timpul socialismului, cultura românească a fost larg promovată, atât prin sistemul de învățământ, cât și prin presă sau prin producțiile cinematografice și artistice.
După cum am susținut și prin alte articole, marxiștii români trebuie să revină la poziții suveraniste pentru a putea avea o tracțiune în rândul maselor în contextul actual, când mișcarea antihegemonică are un caracter suveranist, anti-globalist.
Asta nu înseamnă că ei ar trebui să renunțe la internaționalism sau să facă apologia unui naționalism șovin, cu influențe legionare și mistic-religioase, care să creeze diviziuni în rândul clasei muncitoare, așa cum am arătat mai sus.
Marxismul românesc nu trebuie să se bazeze pe tematici copiate din mediile universitare vestice, ci pe istoria revoluționară a poporului român. Acesta trebuie să pună în valoare evenimente precum răscoalele țărănești (cea a lui Horea, Cloșca și Crișan, cea din 1907), Revoluția din 1848, luptele sindicale (greva tipografilor din 1919, greva de la Lupeni, greva de la atelierele CFR Grivița), lupta împotriva fascismului din cel de-al Doilea Război Mondial, construirea socialismului din perioada lui Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, a căror moștenire trebuie să o apere ferm împotriva anticomuniștilor.
Adevăratul suveranism poate fi adus acum în România – ca și acum 80 de ani – doar de către comuniști și nu de diverse mișcări de dreapta care, sub masca valorilor tradiționale și creștine, vor să păstreze status quo-ul degenerat al marelui capital internațional și al oligarhiei compradorare, opuse tocmai valorilor naționale și creștine de care se prevalează.
Acest articol este publicat pe următoarele pagini: