Autor: Andrei Silviu, medic cardiolog rezident
(Notă: Paragrafele 1-12 [de la început până la ultimul citat din opera „Despre Bazele Leninismului”] sunt scrise de un membru al colectivului Acera Jună.)
Anumiți „stângişti” au înţeles că a fi „anti-imperialist” presupune să zici că orice ţară care vinde marfă şi are francize de firme străine în ţară e automat o ţară „capitalistă”, să zici că dacă este o ţară mare sau mai face şi proiecte de infrastructură în alte ţări, e „imperialistă” şi să fi ignorant cu privire la dinamica geopolitică globală.
Eroarea a treia este cea mai gravă. Primele doua erori sunt erori cu consecinţe pe termen mediu-spre-lung, însă eroarea a treia are consecinţe chiar pe termen scurt. În practică, este cât se poate de clar că cineva nu trebuie să susţină efectiv duşmanul pentru a-l ajuta. Tot ce trebuie să facă este să promoveze sectarism sentimental în tabăra revoluţionară sau istoric progresistă, şi tot ce trebuie să facă imperialiștii este să continue să facă ce făceau până acum: să îmbogățească clicile financiare și complexul militar industrial prin sacrificarea ţărilor precum Ucraina şi prin propaganda continuă printr-o aparatură de ’’legacy media’’ unită şi puternică.
Capitalismul imperialist implică, cumulativ, şi in linii mari:
- pieţe capitaliste monopoliste (oligopol în proces de monopolizare)
- fuziunea capitalului industrial şi bancar
- export de capital în proporție dominantă (adică dependența de exportul de capital)
- controlul pieţelor globale prin coerciţie financiară, trusturi, etc.
- expansiunea controlului militar pentru protejarea sau chiar sporirea exploatării economice extrateritoriale, fie prin ocupație sau coerciție cu baze militare „voluntare” (i.e., menținute de compradori)
Rusia, indiferent de părerea personală faţă de Putin nu se identifică cu caracteristicile ăstea.
Reţelele imperialiste au fost deja formate până în Primul Război Mondial, şi toate pieţele care puteau fi cotropite au fost deja cotropite de mult. Să spui că Rusia este acum o ţară capitalistă e corect, însă a susţine că e şi imperialistă insinuează fie că le-ar fi făcut în anii ’90 Occidentul loc ruşilor în reţelele lor financiare ca vreunui egal bine-venit (ceea ce nu s-a întâmplat) sau, mai grav, că U.R.S.S.-ul însăşi era și el imperialist în continuare, cumva. Rusia poate deveni imperialistă, deoarece orice burghezie cu capacitate de dezvoltare în direcţia imperialismului va tinde natural către asta cât timp nu este oprită de o revoluţie muncitorească, dar faptul că ei se luptă acum cu Occidentul într-un război proxy nu le schimbă caracterul economic dintr-odată. Asemenea „analiză” reprezintă spurcarea Marxismului – un moralism de duzină pe care-l face orice liberal (incluzându-i pe cei care închid ochii cu privire la genocidul palestinian). Imperialiştii nu vor împărţi pieţe cu forţe noi şi ambiţioase şi nu vor permite formarea de clici financiare rivale decât dacă pierd un război – deci între 1991 și 2022, Rusia putea fi imperialistă numai dacă fostul U.R.S.S. era și el imperialist, ceea ce nu are absolut niciun sens.
Dacă U.R.S.S.-ul a transformat Rusia din veriga slabă a imperialismului în nucleul socialismului interbelic, atunci Rusia post-sovietică putea deveni imperialistă numai prin dezvoltarea sa în direcția asta din 1991 încoace. Această dezvoltare înspre imperialism, însă, nu se face în vid, şi nu se face în condițiile de secol XIX. Imperialiştii occidentali au cucerit deja tot ce se putea cucerii, şi dependența Europei de Statele Unite din 1945 încoace a minimizat ambiţiile canibaliste inter-occidentale, deci cum putea să se extindă Rusia post-sovietică peste sferele lor de influenţă, între 1991 și 2022, fără vreun război atunci? Într-o lume deja „împărţită”, mai era loc cumva de un nou rival imperialist, fără război? De ce au aşteptat atâta timp? Cât despre cine a iniţiat războiul proxy, dacă Rusia era ambiţioasă şi voia să devină o putere imperialistă în 2022, atunci nu se întâmpla ce s-a întâmplat de fapt în Ucraina. Să nu uităm că NATO şi UE s-au extins încontinuu din 1991, nu Rusia. Wall Street, City of London şi Bruxelles – nu „Putler”. Să nu uităm de loviluţia din 2014, de instalarea guvernului comprador în Ucraina de către CIA. Să nu uităm că militarismul NATO este de sute de ori mai pronunţat şi mai agresiv decât orice şovinism banal din Rusia. Să nu uităm că războiul se ţine defapt în interiorul spaţiului ex-sovietic, în ciuda „suveranităţii” statelor direct implicate, şi că până să dea ruşii cu bombe-n Kiev, dădeau ucrainienii cu bombe-n Donbass. Narativa „războiului de agresiune” este un exemplu de acuzaţie care maschează o confesiune, şi a pica in plasa propagandei occidentale reprezintă o eroare gravă.
Capitalismul imperialist este un fenomen real, istoric. În perioada timpurie a imperialismului, puterile imperialiste mai mari şi mai mici se luptau pentru aceleaşi teritorii, aceleaşi pieţe, aceleaşi interese. Din 1917, totuşi, evenimentele geopolitice au accelerat o consolidare a imperialismului care a rămas, devenind astfel un fenomen particular Occidentului. Vorbim de un imperiu financiar occidental, un nucleu format dintr-o axă Wall Street – City of London – Bruxelles – Berlin – Paris. Singurul motiv pentru care nu mai avem acum războaie inter-imperialiste ca în Primul Război Mondial este pentru că:
- Al Doilea Război Mondial (inter-imperialist în 1939-1941, anti-fascist 1941-1945) a lăsat Statele Unite într-o poziţie cu totul dominantă în occident,
- cele doua războaie mondiale au încurajat evitarea conflictelor armate între ţări occidentale,
- şi nu în ultimul rând, existenţa „Lumii a Doua” comuniste a devenit o problemă mai mare (o contradicţie primară) pentru occident. Imperialiştii au învăţat să negocieze, însă numai între ei.
Rusia nu are încă caracteristicile economice ale imperialismului, indiferent cât ne-ar displace modul lor de producţie înapoiat. Da, sistemul distrus de clica lui Gorbaciov şi Elțin era mai bun. Asta nu înseamnă că ce există acum e ceva care nu poate fi folositor pe termen scurt, sau chiar mediu, pentru lupta globală anti-imperialistă, și prin extensiune, pentru lupta mișcării muncitorești în general. Repet, orice burghezie națională este intrinsec volatilă și poate evolua într-o burghezie imperialistă – dar acest fapt necesită o oportunitate reală, și o schimbare calitativă, nu doar câteva evoluții cantitative care amintesc superficial de imperialism. Imperialismul se caracterizează, de exemplu, prin faptul că exportul de capital devine mai important decât exportul de mărfuri sau resurse naturale, și că orice afacere făcută în alte țări este menită să înceapă sau să faciliteze exploatarea unei noi mase muncitorești. Să dăm un exemplu scurt. Cuba a intervenit cu trupe militare în alte țări, în timpul Războiului Rece, din considerente internaționaliste și geopolitice. Acest fapt se poate asemăna superficial cu intervențiile militare ale americanilor din timpul Războiului Rece, dar după cum știm, motivul acestor intervenții diferă. SUA ataca țările în curs de dezvoltare pentru instalarea de compradori, pentru extragerea resurselor naturale, și pentru exploatarea maselor muncitorești din acele țări. Cuba contribuia la lupta de eliberare națională a acestor țări, fără nicio intenție de exploatare. Acest fapt reprezintă o diferență importantă. Trupele militare rusești (fie oficiale sau private) pe care le găsim astăzi în anumite țări din „Lumea a Treia” facilitează, în cel mai rău caz, un export de resurse naturale din Rusia. Așadar, intențiile pot fi numite intenții „capitaliste”. Totodată, însă, ar fi pretimpuriu și chiar eronat să le numim „imperialiste”. În Africa, imperialismul este întreținut de Franța și de compradorii aserviți Franței. Ei extrag resursele naturale ale Africii și exploatează munca salariată a muncitorilor africani, folosind-o pentru îmbogățirea corporațiilor franceze. Danone, TotalEnergies, grupul Holcim (fostul LafargeHolcim), BNP Paribas, ș.a.m.d. – acestea sunt exemple de imperialism în Africa. Cât despre războiul din Ucraina, ca acesta să fie inter-imperialist, trebuia să fi fost iniţiat de ambiţiile economice ale Rusiei – niște ambiţii de formare, nu de apărare a unor interese. Occidentul poate să apere interese, dar un ipotetic rival imperialist în devenire poate doar să le dobândească. În Ucraina, occidentul a început conflictul cel puţin din 2014. Rusia a început „Operaţiunea Militară Specială” abia vreo 8 ani mai târziu, iar războiul rămâne unul proxy, şi de uzură. Războiul este iniţiat de Occident, care doreşte consolidarea regimului comprador în Ucraina, şi îmbogăţirea Complexului Militar Industrial. De asemenea, este un război de izolare a Rusiei. În războaiele inter-imperialiste, este vorba de măcel, nu uzură şi izolare. Deci dacă burghezia din Rusia nu e imperialistă, atunci ce e? Este dominant o burghezie națională, cu niște elemente compradore.
Burghezia naţională şi burghezia compradoră se află în contradicţie. O criză de care pot să profite comuniştii ruşi ca să scape atât de compradori, cât şi de burghezia naţională curentă este un şoc general al capitalismului, măcar european dacă nu şi global, deci nu doar vreo criză politică în Rusia şi atât. Acest lucru nu se întâmplă, încă, dar imperialismul încă există. Imperialismul trebuie slăbit, şi trebuie nimicit cu orice forţe valabile. Numai așa vor apărea ocaziile pentru eliminarea tuturor claselor asupritoare, dar asta depinde şi de existenţa unor avangarde compuse din comunişti care înţeleg procesul şi adoptă atitudinile corecte faţă de fenomenele din jurul lor. „Socialistul” Zohran Mamdani susţine că l-ar aresta pe Putin dacă ar ajunge la New York. Avem de a face şi noi cu „socialişti” sau chiar „comunişti” care adoptă o poziţie moralistă, deci oportunistă, cu privire la conflictul proxy din Ucraina.
Atitudinea corectă a comuniştilor faţă de burghezia naţională anti-imperialistă în primul rand, şi faţă de „socialiştii” naţional-şovini (sau care stau cu fundul în două luntri) este clarificată de Stalin in 1924:
„Caracterul revoluționar neîndoielnic al majorității covârșitoare a mişcărilor naționale este tot atât de relativ şi de specific, pe cât de relativ și de specific este caracterul reacţionar pe care ar putea să-l aibă unele dintre mișcările naționale. Caracterul revoluționar al mișcării naționale în condițiile asupririi imperialiste nu presupune deloc existența obligatorie a unor elemente proletare în sânul acestei mişcări, existenţa unui program revoluționar sau republican al mișcării, existența unei baze democratice a acestei mișcări. Lupta emirului afgan pentru independența Afganistanului este obiectiv o luptă revoluționară, cu toate vederile monarhiste ale emirului și ale partizanilor lui, căci această luptă slăbește, descompune, subminează imperialismul, în timp ce lupta unor democrați şi «socialiști», unor «revoluționari» și republicani așa de «înfocați» ca, bunăoară, Cherenschi și Țereteli, Renaudel și Scheideman, Cernov și Dan, Henderson și Klynes, dusă în timpul războiului imperialist, a fost o luptă reacționară, căci ea a avut ca rezultat sulemenirea, întărirea și victoria imperialismului.” – Despre Bazele Leninismului, p. 155
„Lupta negustorilor și a intelectualilor burghezi egipteni pentru independența Egiptului este, pentru aceleași motive, o luptă obiectiv revoluționară, cu toată originea burgheză și cu toată apartenența la burghezie a fruntașilor mișcării naționale egiptene, cu toate că ei sunt contra socialismului; pe când lupta guvernului «muncitoresc» englez pentru păstrarea stării de dependență a Egiptului este, pentru aceleaşi motive, o luptă reacţionară, cu toată originea proletară și cu toată apartenența la proletariat a membrilor acestui guvern, cu toate că ei sunt «pentru» socialism. Nu mai vorbesc de mișcarea națională a altor țări coloniale și dependente mai mari, ca de pildă India și China. Fiecare pas spre eliberare al acestor țări, chiar dacă el calcă cerințele democrației formale, este o lovitură de măciucă dată imperialismului, adică un pas fără îndoială revoluționar. Lenin are dreptate când afirmă că mișcarea națională din țările asuprite nu trebuie privită din punctul de vedere al democrației formale, ci din punctul de vedere al rezultatelor concrete pe care le aduce în bilanțul general al luptei împotriva imperialismului, adică «nu în mod izolat, ci pe scară mondială».” – ibid., p. 156
Astfel, vedem foarte limpede că cea mai puternică frână care oprește coagularea într-un front comun al tuturor forțelor politice anti-imperialiste care se opun dictaturii patronatelor, austerității și războiului este incapacitatea de a trece peste identitatea politică a unor organizații care au aceleași interese și își doresc aceleași lucruri, dar din cauza distorsionării istoriei în educația liberală, cred în niște mituri care au scopul să ne mențină dezbinați. Vorbesc desigur despre conflictul dintre socialiști și așa-zișii “suveraniști” care s-au regăsit în partidele naționaliste aflate acum în opoziție.
Conflictul își are originea în esteticul partidelor suveraniste care evocă mișcarea legionară din România. Corneliu Zelea Codreanu, mareșalul Antonescu, “sfinții închisorilor” sunt considerați eroi patrioți care s-au luptat pentru țară, în timp ce elitele UE și clasa politică “pro-europeană” aflată la conducere în România sunt văzuți ca trădători anti-naționali.
Sigur, asta este o poziție confuză izvorâtă din lipsă de conștiință politică și proastă înțelegere a istoriei. Monarhia, Antonescu, legionarii și rezistența anticomunistă din perioada socialistă reprezintă aceleași interese ca pro-europenii de azi: interesele marelui capital transnațional, imperialismul și clasa burgheză din România. Nu e nicio diferență între conducerea țării dinainte de comunism și cea de după, capitaliștii vor aceleași lucruri: austeritate, speculă, expansiune imperialistă spre Rusia și reprimarea oricărei dizidențe. Istoria se repetă foarte clar: drepturile muncitorilor nu mai contează, se guvernează pentru patronate și oricine se opune orânduirii sociale este numit “putinist” acum la fel cum ar fi fost “bolșevic” pe vremuri.
Paralela devine și mai clară atunci când ne gândim că mișcarea cea mai anticomunistă din prezent, USR, a pornit tot ca opoziție la partidele istorice până când au ajuns tovarăși de drum și că din acest partid al intereselor imperialiste s-a născut și gruparea paramilitară care luptă în Ucraina și terorizează pe oricine reprezintă o opoziție vocală la discursul oficial al statului.
Deci vedem de aici că mișcarea oengistă liberală a intereselor străine, USR, reprezintă fascismul erei noastre: anticomunism, austeritate, război, grupare paramilitară.
Ce s-a schimbat de acum aproape 100 de ani? Esteticul, cultura, ambalajul reacțiunii care se dezice de trecut, dar repetă întocmai toate faptele de care s-au făcut vinovați cei pe care îi condamnă public în prezent. Dar nu vă lăsați păcăliți nici de condamnările lor propagandistice, până să existe suveraniști, partidele istorice au numit străzi, parcuri și licee după foști colaboratori naziști, au făcut un cult al “sfinților închisorilor”, însăși Elena Lasconi se compara cu Elisabeta Rizea cu puțin înainte ca alegerile să fie câștigate de Călin Georgescu și toată societatea civilă care se închina la legionari să devină Antifa. E aceeași situație cu Germania care se dezice public de trecutul nazist după ce a reabilitat și angajat în funcții importante toți ofițerii SS care au scăpat Armatei Roșii și pe urmașii lor (Ursula, Scholz, Merz…), iar în prezent întreține un război împotriva Rusiei și susține fără emoții un genocid.
Fascismul nu are caracteristici culturale aparte, reprezintă doar cultura burgheziei din momentul și locul în care apare. În interbelic a fost naționalismul, acum este corporatismul oengistic al tinerilor frumoși și liberi care se luptă pentru interesele patronatelor.
Ce vor suveraniștii atunci de sunt în opoziție față de pro-europeni, deși idolii lor din trecut erau “pro-europenii” de atunci, soldații imperialismului Occidental? Liderii lor, burghezimea naţională descrisă mai sus, caută să mențină starea prezentă a lucrurilor, orânduirea socială capitalistă, însă nu doresc să intervină în războiul din Ucraina, iar puterile Occidentale nu pot accepta devierea de la planul de cucerire a Rusiei, fără România ca proxy ușor de folosit nu se poate trasa “Triunghiul Odessa”. Ce vor votanții suveraniști? Își doresc siguranța zilei de mâine, o alternativă la clasa politică euroatlantistă care le vorbește despre valori în timp ce îi face din ce în ce mai săraci. Războiul care a cuprins Europa este în primul rând un război împotriva noastră, a muncitorilor cu grija zilei de mâine.
Care e cauza confuziei? Lipsa de conștiință politică și mitul unor rebeli anticomuniști care au suferit sub presupusa tiranie a statului, o poveste în care mulți oameni cu intenții bune se regăsesc, doar că împotriva unui stat capitalist care le-a distorsionat istoria și valorile.
Deci pentru tovarășii care se mai trezesc să se alinieze accidental cu poziția Antenei 3, vă rugăm frumos, acceptaţi că mai aveţi de studiat şi faceţi-vă o autocritică în gând, deoarece sunteţi departe de poziţia ştiinţifică, în acest context. Nu trebuie să vă placă de cineva ca să puteţi realiza că acel cineva e folositor. Puteţi chiar să îl urâţi pe acel cineva, în sinea voastră; însă nu uitaţi care e scopul. Nu uitaţi că avem o lume de câştigat, şi asta nu se câştigă prin cântecele şi broşurele, ci prin muncă deşteaptă şi mult curaj. Dacă istoria însăşi e de partea noastră, atunci n-avem de ce să ne fie frică. Nu ne obligă nimeni să facem ce facem, dar dacă o facem voluntar, s-o facem cum trebuie.
Ce e de făcut acum? Renunțăm să mai judecăm situația politică după estetic și revendicări istorice confuze și reconciliem toate vocile care se opun războiului într-un front unit anti-imperialist, într-o opoziție fermă la drumul curent al țării. Cât timp cât ne luptăm pentru aceleași lucruri, unitatea noastră rămâne doar o chestiune de voință și de disciplină.
Din ruinele războiului se va naște Republica Socialistă!
O parte din acest articol este publicat pe următoarele pagini:
https://kamo917.substack.com/p/reconcilierea-nationala-pentru-un-b77