Autor: Andrei Silviu, medic cardiolog rezident
Foarte mulţi oameni au din păcate impresia că a fost voinţa poporului de a urma această cale de integrare într-o alianţă militară formată în jurul naziştilor care au scăpat furiei Armatei Roşii şi creată tocmai pentru a încerca din nou ce n-a reuşit Axa în Al Doilea Razboi Mondial, anume împlinirea visului imperialismului occidental de a cuceri Rusia. Aceasta reprezintă o falsă conştiinţă care ajunge să legitimizeze toate sacrificile la care ne supune clasa politică în numele militarismului.
Se pot considera mai multe puncte de început al poveştii aderării noastre la axa imperialismului, lovitura de stat din 1989 fiind prima piesă care a căzut pentru a ne pune din nou pe drumul barbariei fasciste. S-au făcut apoi paşi în direcţia integrării în Uniunea Europeană cu acordul din 1993, apoi prin pactul de la Snagov, dar momentan discursul public era doar despre relaţii economice cu Occidentul, desi la Davos se discuta deja despre un viitor razboi al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord cu Rusia folosind echipament militar occidental şi soldaţi din Europa de Est. Dar românul de rând încă nu era expus la planurile astea , nu se gândea atât de departe, încercând să supravieţuiască în anarhia tranziţiei la capitalism.
În primii ani după 1990, guvernele contrarevoluţionare din grupul Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia) au căutat să adere la structurile euroatlantice ca urmare a revizionismului istoric promovat de restauraţia capitalistă susţinută de agenţii imperialiştilor din ţarile respective. A urmat o dezbatere lungă cu Rusia, însă Boris Yeltsin a fost incapabil să se opună ferm expansiunii NATO, iar în 1999 Polonia, Cehia şi Ungaria au aderat. Între timp, după pactul de la Snagov, s-a băgat şi România în poveste în vremea lui Emil Constantinescu şi a regimului CDR, o perioadă de instabilitate economică, socială şi de reabilitare a tuturor fasciştilor care participaseră la teroarea nazistă pe teritoriul Romaniei. Privatizări, retrocedări, o prabuşire cruntă a nivelului de trai de la un prag deja scăzut în urma loviturii de stat din decembrie 1989, însă conducerea ţării era mai preocupată de alianţe militare decât de îmbunătăţirea condiţiilor materiale. În 1997 ni s-a refuzat aderarea la NATO alături de Slovenia şi Slovacia pe seama reticenţei americanilor de a se extinde atât de mult şi a provoca o reacţie din partea Federaţiei Ruse care oricum fusese înşelată de Occident în urma acordului de reunificare a Germaniei în schimbul garanţiei că NATO nu se va extinde la est.
Însă 2 ani mai târziu România participa direct alături de NATO la agresiunea criminală împotriva Iugoslaviei permiţând alianţei să folosească spaţiul aerian românesc şi interzicând accesul forţelor aeriene ruseşti. Acela a fost momentul când Romania a dat cu piciorul memoriei eroilor care au eliberat ţara din jugul fascist şi a trecut din nou în tabăra imperialismului. Toată această apropiere şi colaborare cu NATO a fost opera clasei politice contrarevoluţionare, opinia publică nefiind consultată într-o perioadă în care guvernul era foarte nepopular din cauza inflaţiei şi şomajulului care făceau ravagii în ţară.
În 2001 România se alătura coaliţiei formate de Statele Unite în invaziile Irakului şi Afghanistanului din ‘’războiul împotriva terorismului’‘ declanşat în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001. Este evident acum pentru oricine că au fost agresiuni de subjugare imperialistă bazate pe minciuni şi pe un atac sub steag fals care avea ca scop hegemonia ocupaţiei zioniste în Orientul Mijlociu şi spălarea de bani publici în complexul militar industrial. De ce a participat România, la vremea aceea nefiind parte nici din NATO şi nici măcar din Uniunea Europeană? O altă decizie luată la nivel înalt în afara ţării pentru noi, fără consultaţie publică. România a avut doar de pierdut bani, vieţi si integritate morală.
În 2002 suntem în sfârşit invitaţi să aderăm la NATO alături de cel mai mare val de expansiune alături de Bulgaria, Slovacia, Slovenia şi ţările baltice. Ţările baltice au reprezentat o linie roşie pe care Rusia a contestat-o, fiind foste republici sovietice cu care are graniţă. Însă pentru Occident nu mai conta, expansiunea imperialistă prinsese avânt şi Rusia urma să fie incercuită cu baze militare şi state cu regimuri ostile cultivate de fundaţii atlantiste.
În 2003 au loc o serie de evenimente care au desăvârşit reintegrarea României alături de vechii camarazi din ‘’războiul sfânt contra bolşevismului’‘ cu care au dezlănţuit cea mai atroce violenţă văzută în istoria omenirii.
În martie 2003, ministrul roman de externe semnează la Bruxelles protocoalele de aderare, apoi au loc o serie de întâlniri între premierii celor 7 state care urmau să adere. Pe 8 mai congresul Statelor Unite ratifică protocoalele de aderare.
Ajungem acum la momentul responsabil pentru confuzia din rândul populaţiei legat de presupusul proces democratic de aderare la această alianţă care atârnă mai greu ca niciodată acum în jurul gâtului clasei muncitoare, anume referendumul pentru modificarea constituţiei din 2003 din 18-19 octombrie 2003. Destul de mulţi oameni trăiesc cu impresia că acel referendum a fost despre aderarea la UE şi NATO şi că a trecut cu o majoritate covârşitoare pentru că populaţia chiar îşi dorea în mare parte soldaţi americani şi francezi pe teritoriul nostru să ne apere de duşmanii pe care ni i-am făcut singuri, călcând în picioare istoria şi diplomaţia, participând la acţiuni criminale împotriva unor ţări care nu ne-au facut nimic.
În 2003 s-au făcut o serie de modificări ample la Constituţia României despre care ni s-a spus că serveau alinierii ţării la standardele europene. Se modifică 76 de articole deja existente şi se adaugă 3 articole noi dintre care 2 care vorbesc despre Uniunea Europeana şi NATO, însă niciunul nu reprezenta în vreun fel o opţiune pentru aderarea la acestea, ci doar afirma modul în care se va face aderarea, si anume prin votul parlamentului. Articolul 149 spune că ‘’Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.’‘, fiind astfel vorba de o exercitare reprezentativă a democratiei, nu directă cum ar presupune un referendum. Parlamentul care a votat aderarea la NATO fusese format în urma alegerilor din 2000 în care partidele care au făcut parte din guvernarea precedentă au fost aspru pedepsite. PNŢCD, partidul celor mai reacţionare elemente ale capitalului la vremea aceea nu a mai intrat in parlament, iar PD şi PNL au ieşit pe 3, respectiv 4. O lovitură importantă pentru popularitatea guvernarii CDR a fost chiar implicarea în bombardarea Serbiei alături de NATO, acţiune care a fost aspru criticată la vremea aceea în presă şi de către opinia publică, văzută ca un act nedrept şi criminal faţă de o ţară prietenă Romaniei. Deci poporul român a votat în număr mare (58% pentru senat, respectiv 56% pentru camera deputaţilor) împotriva partidelor care ne implicaseră în razboaiele imperialiştilor euroatlantici. Pe primele 2 locuri au fost Partidul Social Democrat condus de Adrian Nastase şi Partidul Romania Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, văzute la vremea aceea ca fiind cel putin uşor eurosceptice şi prudente vis-a-vis de legarea destinului Romaniei de instituţiile supranaţionale euroatlantice.
De aici reiese că romanii nu au votat vreodată pentru aderare la NATO, integrarea în această alianţă militară cu implicaţii geopolitice majore s-a făcut fără consultarea publicului, România intrând în războaie de agresiune imperialistă chiar înainte să devină membru.
Iar referendumul a fost o farsă, chiar şi pentru democraţia burgheză, însăşi Europa Liberă recunoaşte că în România şi Bulgaria aderarea la UE şi NATO nu s-a facut prin referendum. S-au făcut o serie de modificări la constituţie care au fost prezentate poporului ca fiind necesare pentru parcursul european al României, un concept vag care fusese prezentat agresiv de agenţii propagandei imperiului ca ceva pozitiv, fără însă să se dezbată consecinţele pe termen mediu şi lung, iar votul a fost prelungit pe o durată de 2 zile pentru a asigura prezenţa necesară validării referendumului. Dar cel mai important lucru de reţinut este că acest referendum nu a prezentat electoratului opţiunea de a nu adera la NATO, pentru că deja au fost semnate protocoalele de aderare, ratificate apoi de congresul Statelor Unite. Au fost 79 de modificări ale constituţiei, iar cea care avea să aibă cele mai mari implicaţii geopolitice afirma doar cum se va face aderarea, prin votul unui parlament ales în alegerile care au pedepsit partidele euroatlantiste în favoarea unui PSD considerat reţinut la acel moment şi al unui PRM naţionalist care era eurosceptic.
Referendumul trece cu o prezenţă de 55% întinsă special pe 2 zile, cu 89.7% de voturi în favoarea modificărilor constituţiei care au fost prezentate electoratului ca necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană. UE avea să mai aştepte până în 2007, dar pe 26 februarie 2004 se adoptă în parlament ce era cu adevărat important pentru Occident, legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord. Pe 1 martie legea este promulgate de Ion Iliescu, iar pe 2 aprilie are loc o ceremonie de înălţare a drapelelor Romaniei şi celorlalţi 6 noi aliaţi la sediul NATO din Bruxelles. Expansiunea imperialistă spre Rusia era aparent de neoprit, asemănător cu expansiunea ‘’ordinii bazate pe reguli’‘ din urma cu 65 de ani. Cât despre România, ne-am întors cu drepturi depline de partea reacţiunii capitalului internaţional.
Dar cum a fost înţeleasă atunci aderarea? Ce au crezut românii că presupune? Ce şi-au asumat liderii noştri la vremea aceea în numele poporului şi al copiilor care aveau să moştenească viitorul la care se angajau acum?
Ni s-a spus că va fi foarte bine, că vom fi apăraţi de americani, că suntem parte din cea mai mare forţă militară a planetei, deci practic de neatins. Care a fost realitatea?
NATO nu a fost un pact în care ţările se angajează să se apere unele pe altele, a venit din start cu cerinţe de reformare a armatei, a industriei de apărare autohtone, am fost obligaţi să achiziţionăm echipament militar scump produs de complexul militar industrial Occidental şi israelian. Alianţa a venit din start cu condiţia să alocăm 2% din PIB pentru ‘’apărare’’, anume să cheltuim o sumă semnificativă de bani publici pe contracte de arme care sunt livrate într-un termen lung şi incert.
Apoi a urmat ocupaţia militară efectivă prin baze militare străine pe teritoriul României, locaţii înconjurate de mărturii de trafic de persoane rapid cenzurate de autorităţile statului. Dar care e scopul acestei prezenţe militare? Ne apără câteva mii de soldaţi americani şi francezi de o ipotetică invazie rusească, presupunând că Rusia deja controlează Ucraina şi Republica Moldova ca să ajungă la noi? Nu, staţionarea lor aici are ca scop afirmat chiar de comandanţii trupelor străine ‘’prevenirea instabilităţii politice’’, o formulare diplomatică pentru reprimat brutal revolte populare. Suntem prinşi în această capcană, nu mai putem ieşi din regimul de exploatare la care ne-au înhămat elitele atlantiste de dupa 1990.
În prezent imperiul ne cere să devenim economie de război, să alocăm 5% din PIB pentru industria morţii şi să începem campanii de recrutare pentru noua ‘’cruciadă împotriva comunismului’’. Însăşi conducătorul Nicuşor Dan afirmă că tăiem de la educaţie şi sănătate, de la viaţă şi prosperitate pentru cheltuielile militare. Bugetul SRI creşte de la an la an tocmai ca să reprime orice dizidenţă la traiectoria pe care ne aflăm, în timp ce statul social şi economia sunt sacrificate în numele militarismului.
Ne aflăm aproape de sfârşitul unui drum greşit pe care Româna a pornit în decembrie 1989 şi care se încheie doar cu sărăcia şi moartea aduse de război.
Acest articol este publicat pe următoarele pagini:
https://kamo917.substack.com/p/cum-a-aderat-romania-la-nato